Problematica existentialista a unui bec.

Cica exista candva un bec. Era cel mai frumos bec din toata lumea. Avea sarma din deget de cerb de aur si lumina mai galben decat lamaia pe care-o storci in ceai dimineata cand te trezesti mahmur. Si tot luminand aiurea (patronii candelabrului lucrau la Electrica) se intampla ca dintr-o data becului sa i se  buleasca sarma. Avand sarma bulita, i s-a dus toata popularitatea pe care-o avea printre celelalte becuri din casa, devenind brusc becul cel ciudat ce sta ascuns de restul becurilor care luminau jegu’ ala de camaruta buna doar de facut treaba mare in ea. Dupa lungi si lungi asteptari in care nimeni nu s-a oferit sa ajute bietul beculet sa-si schimbe sarma care-l facea asa de luminos candva, acesta se gandeste ca e cazul sa ia viata in piept. Dupa aproximativ 300 de ani de asteptat ca viteza de rotatie a Pamantului corelata cu miscarile placilor tectonice sa-l desurubeze , acesta intr-un final ajunge la sol. Singura problema e ca nici unul din vechii lui prieteni (sau dusmani, stie dracu’ ) nu mai erau prin zona. Erau alte becuri in schimb, de-alea ecologice, cate-un neon pe ici-colo, dar nimeni nu mai era ca el. Brusc beculetul se simte unic, din nou, doar ca ca becurile noi si moderne nu-l accepta datorita felului in care arata. Cu sticla sparta si jumatate din sarma (ce-l facea candva sa lumineze )inafara, acesta incepe brusc sa omoare toate becurile pe care le are in campul vizual si ulterior se sinucide. Asa a devenit micutul bec din cel mai frumos lucru din lume intr-un hater care uraste becurile pentru ca exista.

Odihneste-te in pace, ba bec.

Add a comment ianuarie 24, 2010